Sâmbătă, 23 ianuarie 2016, am fost invitat să particip la adunarea publică organizată de cultele neo-protestante din municipiul Oradea într-un gest de solidaritate privind valorile familiei.
În discursul meu nu am dorit să comentez o situație particulară, ci am încercat să abordez problema generală. Am vorbit despre protecţia copiilor și despre faptul că nimeni nu are dreptul să traumatizeze un copil, nici fizic, nici psihic. Este regretabil că într-un stat de drept, civilizat al Europei, legea este atât de dură, însă pentru copii poate că se asigură astfel mai multă protecţie, cu siguranță mai multă decât în ţara noastră şi spun asta cu mare durere în suflet.
Totodată am dorit să fac un apel la calm și rațiune și să nu ne lăsăm prinși în circul mediatic. Sunt tatăl a două fete gemene și un susținător al valorilor familiei însă asta nu mă oprește să analizez la rece acest caz. Și avem de a face cu un caz extrem de delicat.
De la început vreau să vă spun că nu am niciun motiv să mă îndoiesc de bunele intenții și de profesionalismul autorităților norvegiene, la fel cum nu cred că există vreo suspiciune a persecuției românilor sau una pe baze religioase. Avem un caz cu o familie cu 4 copii, unul sugar, și o situație foarte solicitantă pentru părinți. Doi oameni stresați, cărora le mai scapă o palmă, după cum a recunoscut chiar tatăl. Foarte trist. Înainte însă să ajungem să pedepsim acești părinți, eu cred că ar trebui să ne gândim la cum pot fi ajutați acești părinți.
Nu îmi stă în fire să citez din Biblie, însă având în vedere implicarea tuturor cultelor creştine în acest caz, îmi vine la îndemână următorul citat: ”De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tăi şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” (Matei, Capitolul 7)
Pentru a nu fi acuzați de ipocrizie sau de politicianism, trebuie să admitem că și aici în România există astfel de cazuri sau asemănătoare, destul de multe, din păcate, care nu sunt mediatizate și pentru care nimeni nu a ieșit în stradă. Conform statisticilor care au apărut în ultima perioadă, peste zece mii de copii din România au fost victimele unei forme de violenţă, iar 2.300 dintre ei au fost luaţi de urgenţă din familiile unde erau abuzaţi fizic, emoţional sau chiar sexual. Şi vorbim doar de cazurile ajunse în atenţia autorităţilor, în primele nouă luni ale anului trecut. Mai ales în mediul rural, dar nu numai mentalitatea cum că ”bătaia e ruptă din rai„ încă mai persistă și mulți copii suferă, fără ca vreo autoritate să ia vreo măsură.
În paranteză fie spus, în Norvegia, conform cifrelor Directoratului pentru Copii, Tineri și Familie, în anul 2014, au fost dați în plasament 2.414 de copii, iar dintre aceștia, 1.662, adică 69%, au mame născute în această țară.
Personal consider că bătaia este o oroare, și știu sigur din discuții cu psihologi cât de nocivă poate fi chiar și o simplă palmă. Mai știu că violența parentală are și alte forme, la fel de periculoase: jigniri, neglijare, abandon, ignorarea nevoilor de bază ale copilului. Toate acestea au urmări. În România, din totalul de abuzuri raportate până la sfârşitul lunii septembrie d2015, pe primul loc se află neglijarea, urmată de abuzurile emoţionale şi cele fizice. Violenţa emoţională la care sunt supuşi copiii nici măcar nu e conştientizată în unele familii. Efectele sunt însă la fel de devastatoare.
Tocmai de aceea cred că toți părinții trebuie ajutați să înțeleagă mai bine ce se întâmplă, trebuie ajutați să învețe metode de disciplinare nonviolentă. De asemenea, trebuie să ieșim din zona tabu atunci când vorbim despre ceea ce înseamnă stresul parental, de care prea puțin se vorbește la noi, tocmai pentru că se spune că un copil trebuie neaparat să te facă fericit, și dacă nu te face, este exclusiv vina ta.
Până nu vom reuși să scăpăm de aceste mentalități și aceste subiecte tabu și până nu vom reuși să aplicăm şi noi regulile statului de drept nu vom putea rezolva problemele de fond. Așadar, înainte să aruncăm piatra asupra altora, eu spun să ne uităm prima dată la ce se întâmplă în ograda noastră.
În România sistemul de protecţie a minorilor mai are încă foarte multe probleme de rezolvat. După 25 de ani de la Revoluţie, cu toate reformele masive care au dus la multe îmbunătățiri, încă nu am reuşit să îngrijim decent copiii care rămân fără părinţi. Minorele din centrele de plasament și din satele sărace sunt traficate pentru prostituţie, persoanele cu dizabilităţi mor în condiţii incerte în centrele care ar trebui să le asigure îngrijirea, există foarte multe suspiciuni vizavi de maltratarea minorilor centrele de plasament, inclusiv aici în Bihor am avut astfel de cazuri, vedem zilnic copii care cerşesc, care abandonează şcoala şi care sunt exploataţi prin muncă fără ca vreo autoritate să intervină.
Este de salutat faptul că am reușit să ne adunăm într-un număr atât de mare pentru cauza unor români stabiliți în altă țară. Eu cred însă că înainte să ne pronunțăm ce se întâmplă în Norvegia, ar trebui să ne revoltăm pentru problemele din România. Nimeni nu pune sub semnul îndoielii că rolul părinţilor, respectiv al familiei, trebuie să rămână prioritar în creşterea şi educarea copiilor! Pentru autorităţile norvegiene simpla suspiciune de abuz asupra copilului este însă suficientă pentru a îndepărta copilul din familie. Asta e legea care se aplică la ei, inclusiv în cazul familiilor de români. Că ne place, că nu ne place, așa funcționează un stat de drept: după reguli stricte care se aplică tuturor. Dacă vor schimba norvegienii aceste reguli rămâne de văzut. Nu putem noi de aici să judecăm cum gestionează alte state problema minorilor. Ce putem face în schimb este să încercăm să schimbăm situația aici la noi în țară. Așa că haideți, mai întâi de toate, să încercăm să fim noi părinţi mai buni pentru copiii noştri şi să ne protejăm așa cum trebuie toți copiii din România!
Florian Bodog 